February 2010


taci mi taci mi

taci mi

rabela

rebela

revela

ţie

mie

miere

revino

vino

vinovat

ovat

ovaţie

ţie mie

taci mi

taci mi

rabela

bela

e la

noi voi

multe oi

oi oi şi boi

suntem doar doi

taci mi

pe pulpă pe spate pe bucă

taci mi

într-o şură ca să-ţi dau gură

taci mi doar tu

tu doar tu

ai apărut ca o dudă

o mură o dudă

o mură

o dudă

în copac

Advertisements

… i-am aşezat pe toţi pe canapeaua din sufragerie. le-am tras câte un glonţ în faţă. la început aşteptau nerăbdători precum copiii surpriza de crăciun. apoi rând pe rând au tăcut. după douăzeci de secunde.

da.

– îl anunţaţi pe domn primar că au venit două persoane fizice, respectiv poeţi? cum? îi las să intre? bine!

– portarul primăriei Giurgiu, anul 2007, pe vremea când căutam sponsori pentru expoziţia de versuri şi fotografie “Prefaţă la viaţă” realizată împreună cu Livia Ştefan ( http://buggerit.wordpress.com) şi Alex Gheorghe ( http://giurgiuro.blogspot.com)

lasă dâre şi mintea ta se întreabă.

trebuia să trecem dincolo şi existau în acel labirint multe camere şi un kit mic de supravieţuire.

eram atât de murdar şi ne strânsesem acolo foarte mulţi. revăzusem oameni cu care obişnuiam să-mi pierd vremea prin parcuri. chetă, bere, o chitară, garda şi nopţi infinite.

în camera asta erau multe gunoaie, miros greu de mucegai şi undeva un felinar aprins şi un beţişor parfumat. nu existau uşi. erau doar cearşafuri multicolore prinse în cuie. ecoul ne făcea să vorbim încet, să gândim puţin, să aşteptăm. trebuia să trecem dincolo. frica…frica că vom fi prinşi.

existau gardieni şi existau ture. erau printre noi oameni care mai trecuseră. ei îi ştiau pe gardieni. gardienii erau răi, fără milă.

ascultam. din când în când se auzeau paşi. nu trebuia să fie un mers ferm, acea amprentă a bocancilor bine făcuţi, bine legaţi, mersul acela ferm şi înfricoşător.

priveam în toate părţile şi mi se părea că văd siluete peste tot. nu era pic de ventilaţie şi printre toate vechiturile alea mi se părea că sunt cel mai viu. respiram din ce în ce mai repede. un tremur violent şi aş fi vrut  cu disperare să ies. ne împărţiserăm în grupuleţe. din celelalte camere se auzeau voci şi aveam impresia totul este prea tare, că vorbim prea tare, că respiram prea tare. vom fi auziţi şi atunci ei vor veni. vor veni şi gata.

în camera în care aşteptam mai erau un tip şi o tipă. ea avea un rucsac micuţ pe care îl verifica mereu. el era în pantaloni scurţi, bocanci şi un tricou cu emblema jack daniels. avea barbă şi era gras. nu prea vorbeam. prin cameră erau aruncate tot felul de troace, o saltea umedă şi murdară, două scaune, o măsuţă, câteva cutii, hârtii şi haine aruncate pe podea.

atunci am auzit paşii aceia fermi şi două siluete se conturau pe holul lung şi jegos. toată lumea a tăcut şi inima a început să-mi bată cu putere. am realizat că nu avem practic unde să ne ascundem. nu puteam fugi nicăieri. tot ceea ce puteam face era să aşteptăm şi să ne rugăm să nu intre în camera noastră.

ne-am întins lângă salteaua aceea jerpelită. din instinct. nu ne ajuta cu absolut nimic. nu ne proteja deloc. şi atunci acel om cu bocancii făcuţi a intrat în cameră dând la o parte cearşaful cu un bulan de cauciuc.

în care aveam capul afundat în pernă şi

fixam cu ochii întredeschişi uşa de la balcon

câteva raze de soare se desfăşurau sub  formă de clişeu ieftin

iar tu scăpărai un băţ de chibrit să aprinzi un ochi de aragaz

sfârşitul nu poate să vină altfel decât brusc.

era dimineaţa aia în care ne-am aprins ţigările

şi-am urmărit maşina de gunoi făcându-şi loc prin cartier

Next Page »